nimeni nu părăsește blocul înainte de ora șapte.
toată lumea lucrează prea mult,
ca să mai simtă cât de singură e dimineața
când o pasăre ciudată cântă același lucru,
în același loc și nu o vezi niciodată
acolo s-a cuibărit liberul arbitru.

suntem atât de mulți, dimineața,
atâtea perechi de pantofi
în care s-au strecurat niște picioare
scurte, grase, prea lungi.
eu stau pe asfalt și mi-aș dori ca oamenii
să nu mai aibă chipuri sau personalitate,
să fie doar niște imagini cu picioare
care merg la infinit, fără baterii
poate carismatic, blând sau sexy -
o amprentă comună și agreabilă.
suntem orașe de pantofi și
doar picioarele nebunilor din camine au văzut
cum e pelicula bleu a dimineții
înainte de ora nechezolului

dar nu ești nebun, nici la azil n-ai ajuns încă.
vii acasă trist, că ai închis ochii toată ziua
și așa pare să arate sensul,
apoi găsești iubirea
are locul ei, ascunsă în congelatoare
în spatele pachetelor de carne tocată
așteptăm să ne ia lumina, să orbecăim prin case,
și ne-așezăm pe canapelele portocalii
poate desfacem pe rând câte o bucată.