Oare tu vei fi al meu? mă întreb pe întuneric,
unde patul e o corabie
și eu ies din ramă, ca o sirenă
ce nu a găsit somnifere în mare.

Oare ce mănânci
când ești trist?
Mă întreb, strângând niște pești
în burta unui pirat mort.

Să vin la tine, acum, noaptea, nu e o soluție.
Să trag marea după mine
când gândul tău încă n-a adormit.
La cum ploua cu păsări azi în ochii tăi,
poate-l voi găsi în paharul cu apă
de pe noptieră.

Acum tu ești tabloul meu de la fereastră
din muzeul ăsta cu podele
care scârțâie de curățenia pașilor tăi
ce m-au zărit azi.
Ești abătut,
mănânci pâine cu unt.
Și mesteci atât de lung,
de parcă nu ai vrea să fii părăsit
nici de o bucată de pâine.

Știu,
și tu cauți somnifere
și tragi după tine marea,
dar uneori o închizi într-un sac roșu
tot amânând să devii un tablou liniștit
ca mine.

Dar nici picturile nu dorm prea bine,
tu știi?