Mi-e dor de tine în câtimea timpului rămas pentru numărat
Ca și cum mâine nu ar mai fi, și o spaimă imensă mi s-a coborât până în piept
În Centrul orașului, orologiul s-a uitat înspre ciori
Și nu a mai bătut
E paradoxal acel parc și înfricoșător,
Nu am cui să îi explic sau să îi spun nimic
Tăcerea fricii că nu mă ai apare și mâine, chiar de Crăciun
Mi-e frică de nu mai pot, că nu ne împăcăm
Nici peste doi ani
Cum ar fi să îți spun că pot să îți nasc copiii
Și că nu mi-e mai frică de noi
În loc de oase am terenuri de fotbal și jucătorii sunt globulele albe și roșii
Dau în mine cu respingere și cu mălai
Ca un fel de lună, de mâine, de ieri,
Cu patine,
Care se plimba mai ieri dinspre iad înspre rai
Doar stelele au ieșit din noapte afară până acum.
E un fel de potecă albă, pe ea este zăpadă și iepurașul cu puf s-a împiedicat
Nu-i nimic
Mi-e milă de aceste indencențe pe care nu mi le mai recunosc.

Și totuși aici
Tu ești constanta mea Planck
Te iubesc atât de mult și atât de liniar, niciodată bulversant
Ca un fel de cetină pe care mi-ai pus-o în piept și mă zgârie.
Sunt supărată și zgâriată etern, tristețea mea înconjoară Oradea
Te aștept printre gări, între două gări sunt eu smucită și strâmtorată, placidă când te aștept.

(Pentru Cristina L., cu prietenie)