pe măsură ce treci prin asperitățile singurătății,

te apropii de miezul incandescent,

floare de foc în a cărei lumină

sunt înnobilate-așteptările.

după atâta risipă de gânduri,

era timpul ca totul să se reașeze în matcă.

târzie sedimentare, timpurie absență!

vezi gândurile cum îți vorbesc în limba-nceputurilor?

că-n fiecare gând există un miez,

și-n fiecare miez, dorința de stingere,

să se nască un întuneric propice pentru o altă germinare,

vlăstarul inocent și fragil să se ridice iar spre lumină.

și vlăstarul acela va învăța să fie geamănul singurătății,

să-și treacă, până la durere, prin foc năzuințele.

între absență și prezență, doar spațiul ondulatoriu

în care să se strângă toată energia așteptărilor.