printre diminețile mele
din care ies zilnic
cu pași programați
și printre puținele lucruri
pe care le mai am
sunt mulți prieteni
care-și storc transpirația
ca pe niște coșuri la pubertate
spunându-mi că mă iubesc
apoi se retrag într-un petic de viață
ca și cum ne-am împărți trupul
de fapt e un fel de trădare reținută

atunci mă apucă o haită de draci
încep să iradiez și împing totul
spre oamenii care mă urăsc...
reacția mea e nocivă dar
până ies din ea
nu fac mare caz
scuip înapoi
și atât...
fără să-mi fie frică
pășesc prin mine ca pe o alee
pe care timpul aleargă
sub formă de aburi
dimineața devreme

durează câteva clipe

în întunericul din jur
doar eu o oglindă spartă
din care lumea adună cioburi
și nu-i puțin lucru...
careva reazemă privirile
de coapsele mele și aruncă
cu pietre înăuntru
ce pot să fac...
îi țintesc ochii
ca să am
imaginea perfectă apoi
îmi ancorez limba de o liniște
și spun doar atât
mai du-te-n...

aerul cald dilată distanța dintre noi
mai arunc o privire

și atât...

ceea ce simt nu e nici măcar
ieșirea care duce înspre copilărie

o bucată din mine
rămâne cantonată pe os
în suflet mi se preling
culorile copilăriei
reacția crapă o lacrimă și
doar regretele duc într-acolo

ies din mine
ca dintr-un trup decupat
dintr-o fotografie
și aștept preventiv

atât
și nimic mai mult...