Se naște omul, prinde viață,
Un cântec tăcut dintr-un timp fără nume,
O frunză ce arde sub pasul de gheață,
Un vis ce se naște și piere în lume.

Își scrie anii cum trec, cu mirare,
Cu râs și cu plâns, o lacrimă-n prag,
Cu doruri arse, mocnit, în depărtare,
Cu pașii ce-l poartă aievea cu drag.

Și vine clipa uitării, străină,
Când omul stingher și obosit de drum,
Își lasă în urmă un strop de lumină
Și pleacă-n umbre, pierdut ca un fum.

Moartea-l conduce spre nemurire,
Ca aburul fin risipit printre stele,
Îi șterge conturul din ape străine,
Îi fură tăcerea din oasele grele.

Dar cine a spus că sfârșitul există?
Poate că moartea e poarta spre zori,
Poate e doar visul din viața de-apoi,
Poate e cerul, sau poate – noi.

Și dacă-i un somn, sau poate-i trezire?
Și dacă uitarea e doar început?
Un vis ce se naște și piere în zare,
O poartă spre moarte – e tot ce-am avut.