Ciorna 63
(GENERALUL)





L-am sâcâit pe General să-mi arate cum se
tăbăcește sub ocupație obrazul în ce fel
se predau epoleții sabia chipiul
decorațiile demnitatea identitatea.
E greu e greu mi-a spus dar te descurci cu
brațul cu spinarea. Stelei săraca i-a fost
cel mai greu că-i era credincioasă și n-a vrut
s-o încalece cazacul. I-au semănat atunci
la nervi un trandafir câinesc în astrul de
pe frunte măcar i-a rămas flautul cel de abanos
așa rupt înnădit purtând triluri ce le ascultau
împreună seara. Și zâmbea Generalul că se
descurcaseră binișor pentru vremuri tulburi:
generăleasa bătea acasă în cuie lădițe
de marmeladă el încărca însoțea și descărca
trupe de oi miei și berbeci juninci și
tăurași din vagoane prin selenare stații
de triaj lua bani frumușei pentru un fost ofițer
de rang al bandito-moșierimii. Da mi-au ajuns
pentru centura cu arc ce îmi apasă-n burtă
hernia mai zise. Fiul cel mare a scos medie bună
mi-a intrat fără loc la medicină și cu
toții ne-am tras în Valea Jiului — acolo
nu era vreme de căutat palmelor la dinți
stăpânul. Am stat la baracă am mâncat linte
cartofi copți pe plită porc îngrășat cu
tărâțe sfoiegite cu lături de cantină
pe cel mic l-am băgat calfă la tâmplar.
S-au îngrămădit cu nepoțelul trimis din
București de mă’-sa c-un student pe trenul
negru ce făcea echilibristică atârnat
de-un nor alb peste hăuri sparte-n defileu
a avut așa cui povesti de idealuri de arta
renașterii de cărămida ce-o lasă
după el arsă oricare om și cum se zugrăvesc
pe pânză tinereți bucolice că fără memorii
un general e-un vacs și surâdea: da a fost un
norocos — i-a salvat pe ei toți căci l-au pus
pictor peste-un șantier flămând după lozinci
plăcuțe de sticlă scrise cu aur pe ușa
secretarilor gazete de perete și panouri roșii
mari cât victoria comunistă. Era mulțumit
Generalul — fiul și nepotul i-au moștenit harul
o să le prindă cândva bine că-n rest nu-i greu
așa cu pensulele șterse lăsate învelite-n
scutec pân-a doua zi în tașca de mușama ce-o
duce în mână — bascul într-o parte trenciul
bleumarin cu pufoaică dedesupt călcând
fluierând a marș din traversă
în traversă pe linia ferată ce singură-l ducea
acasă uneori îl mai lua o drezină cu trenul nu
le ajungeau banii. Am răbdat de toate sufletul
mi-era răsucit chircit cât sâmburul de mac —
fălcile pătrate minerești mă adulmecau cu
ochi mijiți a bănat: „Noroc bun, ghenerale!”
dar m-am obișnuit eu și cu apa din țeava de
fontă și cu aprinsul cărbunilor cu cenușă
muiată-n petrol pusă în cornet de ziar cu
nepotul care nu înțelege că se urează noroc
oricui strănută că interesul poartă fesul el nu
vrea să înnvețe nimic pe de rost... Da, am priceput
că trăgeam chiulul aveam teme și că era deja
târziu — Spic se întindea pe labele din față.
Nu-i așa că plouă de ieri, tataie? am mâțâit
eu așa ca să fie. Lasă nepoate e apă pentru toată
lumea a mai șoptit dus Generalul. Ascultă!
Plouă suficient auzi? plouă suficient.
Și s-a dus să-nfrunte cu Dumnezeu noaptea
înghețată și umedă ce zăbovea înaintea
ferestrei larg deschise din cartierul Dimitrov.