plăsmuiri de sânge spulberatic
de trei ori trag clopotele de cozi
neînnoptatele zori din toamnă și dimpreună cu lumea

*

am ajuns în vie
tălpile mele mustuite au învățat să ajungă la timp
în toamnă
m-am întins pe pământ printre rânduri
n-am stăruit pe bucla nici unui semn de întrebare
doar am alunecat pe ea ca pe un derdeluÈ™
în spatele urechii mă gâdila vocea pământului
ciorchinii îmi atârnau deasupra frunții
ca niște ursitoare

când m-am trezit, un copil așeza într-un paner
globulele sângelui meu
mamă, noi doi vom tescui răbdarea
și vom îmbăta lumea asta mică a noastră
cu horn și podgorii

apoi am ciufulit împreună zorile
să creadă lumea că au dormit azi noapte
în vie cu noi

*

cred că pământul merge atunci când dormim.
cred că își ridică poalele și merge pe picioarele lui.
cerul n-are nici o relevanță.
el este doar o mantie o cortină o podea
dedicată orbirilor noastre.

doar pământul știe să presimtă iubirea
să adulmece aburii luminii prinse încă în bulb
și, mai ales, să nască.
naște pământul munți și drumuri
țese pânze freatice sculptează văi
și urlă-n vulcani.

când ne trezim, pământul își înfășoară gleznele
într-o aseptică fașă.
ne lasă să credem că noi ducem lumea mai departe
că avem și noi un ax să ne dansăm la bară patimile

(doar iarna pământul e fericit. sub zăpadă își face de cap plănuind muguri și colți de iarbă.
iarna pământul face dragoste cu tălpile noastre trăgându-și neaua ca o plapumă peste trup)

*

mi-a fost dat să aud cum cântă un om cu jumătate de limbă.
cântecul său pornea din spatele corzilor vocale, iar pe gură îi ieșea, puțin câte puțin, inima.
când a ajuns în dreptul ferestrei mele, pleosc! o inimă fierbinte s-a lipit de ea. în tot acest timp, omul cu jumătate de limbă, cânta.
n-am știut ce să fac pentru că nu în fiecare zi îmi alunecă inimi pe geam.
au venit vrăbiile au ciugulit-o mărunt până s-au înnegrit
au uitat să zboare și s-au făcut pietre.

vrăbiile mele pietre s-au făcut.

așa am învățat că nu există Adevăr,
ci doar adevăruri mici și licurice
și că ferestrele trebuie deschise larg când cântă un cerșetor lângă ele.
cred că în ziua aceea Dumnezeu cânta deschiderea de pleoape
și noi aveam cărămizi pe urechi
ne-afundam în plăpumi scoțând cercuri pe gură.

trăiam, în felul nostru, cu o frică prea mare
și cu prea nordice ferestre.

*

avea mărul ăla viermănos o putere de a-mi chinui mintea pe unde viermele o fi intrat pe unde marea o să iasă din mâneca muntelui care este cea mai apropiată stație de metrou de casă de troleibuz de buzele tale de durerea care nu înseamnă absolut nimic dacă nu simți că ARZI atât de tare încât să își frigă umbra degetele când te-o atinge s-o pui de niște cartofi prăjiți sau de niște lume roasă pe la colțuri lumea ta cu blugii rupți în genunchi de atâta rugăciune meseria mea e să lipesc aripi de înger în umeri de bestie dar nu sunt nici una nici alta decât un adeziv amârât, zise poetul

iubitule eu cred că amândoi suntem handicapați
tu pășești ca nici o altă ființă pasăre nor
eu tremur ca nici o altă frunză floare val
și între noi mărul ăsta viermănos și un cuțit
cu care nu știu iubitule ce să tăiem mai întâi:
tăcerea
sau
întunericul?

8 octombriul 2005