Râde omul cât e june;
Cât e june, omul plânge;
Și râzând-plângând,
Cântă cântece nebune,
Cântă cântece de sânge,
Cântă vrând-nevrând!
Râsu-i o speranță plină,
Plânsu-i urma de speranță
Ruptă din apus:
Iar speranța-i o grădină
De-unde cântecul se nalță
Drept la Cel-de-Sus!
Însă iată fără veste
Focu-n spuză se preface,
Spuza piere-n vânt:
Când speranța nu mai este,
Tace plânsul, râsul tace...
Cum vrei să mai cânt!
Am ajuns o căzătură
Și privesc cu nesimțire
ÃŽmprejurul meu:
Fără teamă de tortură,
Fără dor de fericire,
Voi să cuget eu!
Suflet veșted, minte rece,
Mi-a rămas atâta-n lume
S-o tot cântăresc:
Orice țipă, orice trece,
Că despoi de mândru-i nume,
Masca să-i răpesc!
Tot ce-i falnic, tot ce-i mare,
Tot ce-ți place în natură,
June cântăreț,
Nu-i așa precum se pare!
Totul merge cu măsură!
Totul are preÈ›!
Ziua zboară, noaptea vine;
Când din marea vieții june
Vei sosi la mal,
O să vezi și tu ca mine,
Și ca mine tu vei spune:
Searbăd carnaval!
Pân-atunci râsul și jalea
Te-mpresoară și te-mbată:
Cântă! Nu-nceta!
Cântecul deschide calea:
Cine n-a cântat vrodată
Nu va cugeta!