Cum cădea în sat amurgul peste-ogrăzi și peste șure,
A ieșit cu luna plină heruvimul din pădure.
S-au speriat copii cu vite și-au țipat de spaima lui
Liniștit o luă pe coastă, pe sub plopii drumului.
Au foșnit ca de furtună, fără vânt în frunză, plopii.
Luna tremură, devale roate mari în iazul popii.
S-a oprit la casa veche unde drumu-și face cruce,
Creștinește la răspântie și-ntârzie pân. se duce.
A bătut în lemnul porții de stejar, de-două ori:
Singură se trase poarta și primi pe călător.
Câinele urlă o dată lung, apoi doar mârâi .
Heruvimul pentru-atâta însă pasul nu-și grăbi.
Maica Domnului, ca-n vremuri, sta cu lucrul la fereastră.
O trezi în raza lunii, lin, aripa lui albastră.
Strânse ia începută, toate grijile le strânse,
Strânse zilele trăite, cu șirag de lacrimi plânse.
La icoane ea aprinse cuvios o lumânare.
Până-n temelii de suflet o cuprinse pace mare.
Se-nchină lui Sân Nicoară, lui Sân Ion, ei cel mai drag,
Se gândi la fiu-n ceruri și la câinele din prag,
Își udă ca totdeauna toate glastrele de nalbă,
Se găti ca pentru noapte cu cămașa cea mai albă,
Netezi cearceaful bine, să nu facă nici o cută
Pânza inului curată ca și viața ei trecută,
Se culcă sfioasă-n patu-i strâmt, ca pe o năsălie,
Și-adormi rugând pe Domnul lângă fiul ei să fie.