nu trebuie să povestești în poezie-am citit
un sfat către un tânăr poet-deci să nu povestesc
cum,foarte devreme, ea se scula dimineața,și așezându-se pe pat
aștepta să i se liniștească respirația,cu fața în mâini-
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii,în fața oglinzii,când
se pieptăna încet.să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă fața ei înstrăinată,întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri,ca și cu oglinda în mâini
în care se răsfrâng acele dimineți cu lumina cenușie
dinainte de zori.poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini-așa scrie.poezia
trebuie să fie vorbire interioară.adică
tot eu să vorbesc despre fața ei înecându-se,căutându-și
respirația?însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre fața ei,despre mișcările încetinite prin straturi
de remușcări tulburi,de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei-ar fi numai un chip,o imagine-
și ea-adevărata ei ființă?