asta e fericirea. un loc în care te desenez așa cum vreau
în care strig și dau din picioare
ca într-un uter de sticlă prin care mă vezi și te văd
nenăscut iubindu-mă.

fericirea e bucata aceasta de pământ galben
din care îmi modelezi între coapse un animal blând și alunecos ca un pește.

e această dimensiune imposibilă cu umbra zdrobită la ușă.

fericirea e un amestec perfect al strigătului meu cu o uitare de piatră
e marmura în care sap cu inima ta ascuțită.
fericirea e o factură plătită la timp
e mașina de spălat în rate tot mai puține.
tu cântând. eu așteptându-te ca pe un alt început. tu venind dintr-un loc misterios
în care sunetele se numesc toate” ioana” cu un „i” înalt și prelung.
tu venind ca într-un film cu mineri obosit de la muncă.
asta e fericirea
o gumă de mestecat siluită între molari până la greață
filmul de la miezul nopții cu oameni morți care tot râd și dansează step înainte de cutremurul din ‘77.
probabil în alb negru fericirea e mult mai simplă.
trebuie să răspundem cu „da” și cu „nu”.
eu trișez puțin. azi întrebările se pun cu o mică întârziere.

fericirea e această zarvă în care nu ne mai auzim unul pe celălalt
dar facem copii sub motoarele de căutare ale grabei noastre extreme
acest gândac negru de bucătărie care trăiește doar câteva zile.
noi învingători în lumea insectelor.
noi împerecheați pe gresia albă.
aceasta e fericirea. și poemul patetic din care te smulg în fiecare zi întreg.