Neliniștea mea se lovește de tăcerile voastre
Crescute zid în jurul meu
De parcă nimic nu ar putea să tulbure
Implacabila apropiere a nopții.

Cresc secundele, ca liane se-atârnă
De părul meu negru și greu,
Ma târăsc la marginea alburie a zilei
Care mă mai sărută pe tălpi,

Gândurile se foiesc și se-adună
Pe vârful amorțit al limbii,
Încercând să-și croiască loc printre dinți
Spre buzele moi cărnoase.

Se sparg și alunecă într-o grimasă
Scânteia din iriși se stinge usor,
Trupul mi se-ncovoaie și-n poziție de foetus,
Mă rostogolesc spre abisala liniște.

Simt că mă nasc din nou...