Demult s-a răstignit lumina,
ÃŽn case somnul s-a aprins
Prin pleoape curge lin odihna
Și focul zilei pare-nchis

Au ațipit chiar și copacii
Doar vise mai găsesc
Nu mai miros nici macii
Nici stele nu mai cresc

Peste văi si dealuri negre
Doarme-orașu-mpădurit,
Licuricii stau de veghe
Greierii au amuțit.

Doar o fereastră rece , mică
E luminată ca un gând...
Sunt ochii ei ce se ridică
Spre Luna goală, cerul blând

Ea e frumoasă ca iubirea
Fidelă ca respectul,
Vrea doar la nemurire
Mereu sa aibă dreptul

L-acea oră uitată ,
De-acasa pleacă fata
Și intră în pădurea mată
Să-și întâlnească soarta

Elena-ajunge-ntr-o poiană,
ÃŽn mijloc cu un lac de flori
Ce pare o adancă rana
A unui timp fără de Sori

Privirea dulce-i e umbrită
De-o hotrare rece,
Întinde mâna adormită
Spre unda vie ce-o petrece:

Ce faci tu muritoare zână,
La poarta dintre vieți?
Ești tu fără de vină ,
Ca sa-ndrăznești să mă deștepți...?

Nu ai simțit tu oare,
Ca cei care mă văd
Rămân în a mea mare,
Ca-n lumea voastră sunt prăpăd?

-O, gândul meu de-o viață
Vreau doar destinul să-mplinesc,
Să-ți vad eterna față
Prin tine veșnic sa trăiesc.

Tu mai frumoasă ești ca cerul
Ce vă preschimba-n stele,
De ce vrei tu sa fii misterul
Când ți se spune Vreme?

Nu sunt un Sfinx și nu țin post,
Eu nu ador altare,
Dar fără mine ar fi fost
Adam la fel de mare...?


Ar mai fi fost a lumii hartă
Atât de roșie si vie?
Nu e atâta lume moartă
Doar datorita mie?

-In lumea ta aproape vie
De care lesne te lipsești,
Tu ești doar o faclie
Ce poți ușor s-o-năbușești

De-aceea te primesc la mine
Să-mi fii al doilea gând,
Dar ține minte bine
Nu te întorci nicicând.

Nu vreau un Paradis să vezi
Și să te-ntorci la închisoare,
O noua Troia să incendiezi,
Să poți apoi privi un Soare.

Atunci oglinda grea se sparge,
Și-n lacu-i un abis apare,
Un viu curent o tot atrage
Și lacul tot se năruie in mare.

Elena se aruncă-n val,
Ca zorile în noapte
Și nu exista mal,
Au mai rămas doar șoapte.

Și mii de Sori se sting
ÃŽn mai putine clipe,
Dar toți atâția se aprid
Sub ale timpului aripe

Nu mai sunt nori
Nici codrii nu mai sunt,
Iar stelele sunt flori
Și totul pare un mormânt

Elena o statuie pare
In giulgiu învelită,
Împărățește-a lumii mare,
Însă de toți e părăsită.


Un tânăr lângă ea apare ,
Cu părul negru ca neantul
Și ochii-i rupți din mare
Sunt mai aprinși decât levantul...

-Sunt oglinda ce te-a smuls
Din imaginea ta veche,
Þi-am sorbit al vieții puls,
Doar amintirea-ți stă de veghe.

Nu-ți place-a mea împărăție
Ce-oceanul tot cuprinde,
A ta pe veci să fie,
S-o poți strivi sau vinde?

Nu vrei palate de corali
și coruri de sirene,
Să te îneci în al lor grai,
Să-ți curgă muzica prin vene?

-O lume ca a ta găsesc
Numai în vise din povești,
Dar câteodata mă trezesc
Și-n fața mea tu nu mai ești

Nimic nu e adevărat
Din ce poți tu să faci,
Căci totul poate fi curmat
De ți se spune doar să taci.

Chiar tu poți fi schimbat
Cu-a ta istorie întreagă
Si nu vei fi-ntrebat,
Va trebui să-ți placă!