ea era albă și bolnavă de aer
își acoperea fața
să poată respira

ea era frumoasă ca o pânză de păianjăn
țesută discret între o mie de secunde
cu ochii rotunzi căutând
nici măcar de sine nu-și aducea aminte

ea locuia într-o casă cu păsări
nespus de înalte
își amintea că demult încălcase o singură poruncă
a iubit cu patimă un om bolnav de amintiri
plin de plăgi pe picioarele rupte

ea era atât de palidă și desculță în iarnă
își rupea memoria la fiecare trecere prin nisipuri
venele-i erau coloane transparente
prin care curgeau lacrimile târzii ale bolnavului

ea nu îndura moartea chema îngerii
făcea din gânduri culoare de-oglinzi și ei treceau
ca printr-o pădure de oameni

ea purta liniștea ca pe un animal mut