Adeseori, plăpînd, surâsul se arată...
Ca amăgirea unui act dintr-o piesă de teatru.
Este atât de bine să joci rolul din piesă !
Este bine, este bine,
este lume multă în jur,
oamenii trăiesc momentul actului jucat!
Recunosc, joc și eu jocul,
pentru o clipă deșartă -
detașată, uit de relele din lume...
Toți se destind, caută în jurul lor
priviri aprobatoare.
Timpul șterge depărtarea dintre
momentul scrierii piesei și clipa prezentă.

Toată viața mi se pare o piesă de teatru.
O piesă în care eu cu inima pe palme
joc un rol modest de om, căruia îi place
să fie printre alți oameni.
Privesc cu admirație
la realizările oamenilor.
Încerc să îi ridic pe un piedestal.
Ades mi se întâmplă să îi pun atît de sus
încât nici nu se mai zăresc...
Greșesc adeseori și în ceea ce fac eu.
Vreau să dau greșeala ca exemplu
- greșeală -
Mă ridic deasupra greșelii, învățând.
Câți privesc greșeala ca pe un exemplu didactic?

Acum nu înțeleg:
cade cortina peste piesa de teatru,
peste ultimul act.
Am trăit cu actorii pe scenă
și cu publicul din sală.
De ce o fi căzut cortina?
Acum am aflat că se sting copiii...
E liniște si pace,ne mor copiii.
Moare visul prelungit după finalul piesei
zdruncinat de neânțelegerea gândului meu.
Celuilalt...îi rămâne o impresie falsă...
Să scriu o piesă de teatru nu pot.
Nu sunt în stare.
Sunt un om modest cu gânduri
deschise către alți oameni.
Mă dor neînțelegerile lor.
Mă dor trecerile lor în neant.

Doamne, pentru tot ce greșesc și nu înțeleg,
Tu, iartă!