din cerul durerilor toate de oameni și mâine
alunecau lumini spre podeaua prea strâmtă
ființe înalte mângâiau o ultimă ciocârlie
aplecată spre casa-i vremelnică undeva între
iar punctele se uneau dispărea orizontul
în sânge de puncte mai mici nenăscute

câteodată doar unul li se făcea cruce
atârnată din cuibul gol de ciocârlie preaninsă
niciodată capul în jos numai soarele-n spate
printre urme de răni și ritualuri încă neinventate
femeile lor adunau praful în site pe umeri
ridicau fântânile dinaintea drumeților
stingeau lacrimile cu bărbații prea singuri
iar câteodată se opreau doar o secundă

se certau chinuite migratoarele păsări
printre garduri de sârmă ghimpată
așezate de oameni cu fața spre-albastru
de frică să nu li se-ntoarcă iar fiul
despre care părinții-i învățaseră
să nu-și mai aducă vreodată aminte