Strânge din dinți, făr’mând semințele de floare,
De pe trei sute optzeci și cinci, șoferul chelios:
O mână-aruncă-n gură, cu coaja sclipitoare,
O neagră boabă, cealaltă prefiră tacticos
Umide, troscănite deșeuri de halire.
Mă-ntreb – dilema-și cată-n mine-un sprijin –
Cum nu se-oprește, luciu, volanu-n învârtire,
Cum de în curbe strânse e mersul încă lin?
E-o vrajă, cum e rujul cel gros, în oglinjoare
Cât o tigaie, tainic, de doamne potrivit
- O floare indecentă ce pe gunoi răsare.
Mă pierd privind departe pe geamul aburit.
Un nene îmi zâmbește, cu galeșă dulcoare,
De pe-un panou albastru de praf acoperit.