nu știu cât mai vrea să ia din mine poezia
am ajuns să scriu cu sângele Mamei

de aceea deseori mă gândesc
la frunza rămasă de astă-toamnă
între geamuri

de aceea deseori înspre tine
ochii mei ca două clopote bat

nimeni nu ar putea să te vadă
mai bine

te văd pe flori pe ferestre pe cer
pe muzică pe noapte
și pe fiecare pagină a manuscriselor mele

am umplut lumea cu tablouri
pe care numai eu le văd