Întunericul veninos se lipește de geam
Și eu respir aerul dens cu cireșe
Îmi ating obrazul gândului
De pieptul iubitei. Ea mă mângâie
Ca și cum mi-ar spune: Nu muri
Ai răbdare, cel puțin încă nu îmbătrâni
Am și eu fire albe dar asta
Nu înseamnă că povestea noastră de dragoste
S-a sfârșit, din contră, suntem la început
Trebuie doar să știm cum să ne îmbrățișăm
Ca sângele meu să curgă în venele tale
Oasele mele să fie și oasele tale
Și din această îmbrățișare sufletele noastre
Să se ridice într-un loc
Unde nu le poate despărți nimeni
Hai, nu spune că vei rămâne
ÃŽn parc pe un soclu, voi fi cu tine
Și ne vom bulgări copiii
Lipește-ți obrazul de pieptul meu