dintre toate pietrele Annei cea mai grea este cea care urcă în zadar muntele
când durerea face cărare prin noi nu mai trebuie să căutăm drumul
trebuie doar să adăpăm ploaia din ochii lungi ai păsărilor

dintre toate tăcerile cea care doare mai mult este cea care sparge lumina în nopți

atunci simțim marginea zării cum tresare sub tălpi
ne aruncăm mâinile prin întunericul stătut și ele învață să zboare

păsările plâng precum oamenii așa îmi spuneai să nu ne fie teamă de zidul negru
pietrele din pântec vor naște pui de mierlă

așa se vor deschide lanțurile noastre precum o carte
iar șarpele nopții va sări din copaci în visele noastre
ca-ntr-o odaie primitoare

așa îmi spuneai iar o dorință foșnea atât de aproape
așeza îngeri de porțelan în vitrina unui timp

dintre toate iubirile cea care doare mai mult e lacrima care se scurge noaptea
din ochiul păsării care se desparte de anotimp