Viscolul de lumina

Am să scriu un milion
de poeme rotunde
îintr-o nouă formulă poetică
pentru că am rămas cu luna în brațe,
și mă luminează de sus
sa nu-i ghicesc rădăcinile.
Fiecare pictor mută copacii
spre durere
la jumătate de drum
așteaptă serile cu capătul lor funerar.
Aceeași umbră dintotdeauna
ne spintecă vârstele pe caldarâm
și cetele de melci
în care mi-au sângerat picioarele.
E al tău poemul
cât să-ti îndoiești greutatea pe arcă
și să scapi amurgul ființei
în viscolul de lumină.

Un melc enorm





împovărat cu griji este găndul meu
și mă bucur totuși că nu sunt
aleasă Dumnezee
între atâtea treburi
ce nu pot fi amânate.
Știi că pot intra în timpul fiecăruia
rulat fără obstacole
într-o margine de călătorie sfântă,
că pot purta cicatricea
pierzaniei
înfășurată cu gheme pe mijloc
să mă trag înapoi
când e prea grea povara
și să urc pe-o scară
unde riscul echilibrului se plătește
cu o fărâmă de nimb.


Ultimul vers
Ultimul vers m-a părăsit în deșert
risipit printre cactuși.
Atâția ani obosiți parcă -
o întreagă adunare, o nuntă.
Toate iubirile au un miez
depărtat,
o sămânță din coajă de perlă.
Se face noapte!
Sunt sora care nu vrea
să uite de rude,
care fuge după anotimpuri
cu plasa de fluturi
care așteaptă pe cineva
să deseneze în jur un cerc
din care să nu iasă până la Înviere.

Poate

De dincolo doica-mi cântase in leagăn
că am să vestesc
mai spre seară o teamă.
O frică verticală pătată de cuvinte,
o mână spoită cu sânge
din care creștea firul apelor tulburi.
Am să mă ascund ca un gol
din lipsă de multă culoare,
am să sap un munte desenând
convoaie de litere stilizate
într-o cutie cu glasuri.
Poate și o pădure să însuflețesc
care-și usucă puterile spre toamnă -
această artistă a așteptărilor mele
la picioarele căreia m-am înrudit
cu tăcerea
și-am pipăit viitorul
în cochilia melcului
- această spirală devenită măsură.


ÃŽnnoire
Singură pe balanța renunțării
ascund golul
înaintând in alaiul pregătirilor
pentru prezent,
pentru un timp istovit,
o unealtă a devenirilor
în măsura ploii, când veșnicul sufleor
iși ispășește rolul
cu viața dăruită drumețului.
În marginile mării arunc birul
peste care s-a trântit
copacul întoarcerii,
cu crengile urcușului zilnic tăiate.
Trebuie să mă mai nasc odată
și nu știu
dacă vreo femeie mă va primi îin pântec
ca pe un cer care ar putea adăposti atâta peisaj.


Caliopi Dicu