să îngheți o felie de existență
cînd gata era să se sfărîme
să o bați peste piatră
cu ciocane de os
apoi s-o admiri ca pe o frunză presată
cu nervuri irizate răstignite pe gheață

să fii dispus să lași felia pe care o rozi
și pe care cu ambele mîini o duci
ca pe o pîine uriașă ce-ți ajunge pînă la tîmple
să o uiți în drum
în bătaia stelelor
s-o lași nemîncată sub năvăliri de ploi și brumă
și izbiri de curcubeu în bucăți
smulse din existența lor arcuită
într-o sferă perfectă

ascultă cum plouă oriunde
cu firimituri, munți de firimituri
scăpate din felii de existență
ce necontenit sunt roase
roase
cîtă risipă...