în fiecare zi
mă lovesc de tine ca de o carne rigidă

am ochii acoperiți de pojghițe
straturi de oameni peste straturi de memorii
mă așez alungită în prag
cineva mărșăluiește pe trupul meu
fără miros
în care mă ascund mă sechestrez încă o viață

pleoapele se desprind de uși
ușile se fărâmă
vor pluti spiritele prin preajmă
și nu mă voi mai trezi din reveria asta
ca o apă tare

nu văd unde începe căderea la nesfârșit
trec de la un preinfarct la altul
cum trec de la iubire la singurătate și invers
într-o mișcare perfect circulară

doar mâinile se pierd vag în lumina udă a camerei