... ar putea fi de la cele o mie de țigări
pe care le-am fumat az’noapte
într-o futilă tentativă de pruncucidere a simțirilor
care-ți năzar în prag duminică dimineața
fără să dea un telefon înainte.

Degeaba dar,
n-o pot ascunde.
Miasma de of purulent
a năpădit toate ierburile dimprejuru-mi, le-a otrăvit
a îndulcit usturimea urzicilor, s-a prisosit
așa cum doar piezele rele pot.

Aiurea cer liniște
pică nucile
din septuagenarii cu brațe noduroase împletite manheimic
ca viețile ieșite prematur din garanție
cu pocnete ciunte a nu e nimic înăuntru.

Zadarnic îmi albesc buzele
strângându-le-ntre dinți,
„urlă câinii în mine”,
vorba Doamnei Allia,
de zboară toate păsările phoenix ținute de zile negre
de se cutremură cușca de oase din pieptu-mi
în dantela doliată de fumul de az’noapte
se recreează grotesc
morman de scânduri jilave
nebune măcar de foc.

Atârnat de aorta pulsândă
ceasornicul roșu
se bălăngăne precis
între ce-am fost
si ce nu sunt
ca un pendul
placid
imperturbabil
inert.

P.S. Cuvântul "manheimic" este un nou-cuvânt, iar la conceperea sa nu m-am inspirat din vreun alt semnificant. Sensul lui "manheimic" s-ar putea regăsi într-o combinație a lui "tăciune" cu "ars", "apocaliptic" si "haotic".