totul devine materie pe care calc așa cum calc peste mine
un mers pe lângă morți un alt fel de mers pe lângă vii
nu mai pot zâmbi dumnezeiește
nu mai pot iubi orizontal
e semn că duc infernul tot mai adânc în mine
și nu mă mai doare

nu mă clintesc

în același întuneric mi-am pierdut echilibrul și astăzi
ca de fiecare dată când mă tăvălea absurdul prin magmă
și nu mă împotriveam
înghițeam furia lent până deveneam incandescentă
să fie ei vii să fie ei morți să le fie legea pe măsură

e de ajuns

tâmplele de rocă în care totul plesnește
aud ca atunci când se crapă gheața subțire după tăișul patinei
vocea ultimului venit ultimului plecat
patinatorul absurd ce mă taie și cu iubire și cu ură
să simt forma arhaică a viețiimorții

unde totul era materie peste care nu știam că voi călca
atât de curând