las sub fiecare pas biotopul tălpilor
să crească acolo carnea altoită pe lut
până devine un fel de omuleț -arboricol
cu inimă, plâmâni, ochi verde-crud
dar cu crengi și trunchi în loc de membre
să mă năpustesc cu brațele deschise asupra lui
să-i zic cu lacrimi în ochi: fiule iartă-mă
că nu te pot vedea matur, puternic, gata de mistuire...
viața mea durează numai până la prima ta
înălțare peste zidurile
care mă închid ermetic
în acest trup fără expansiune
fără ieșire.

apoi să mă lipesc de fiul meu
ca de o carne extirpată de nevoie
să-mi pun urechea pe trunchiul lui,
să-i aud freamătul,plânsul,
furia, mugurii nenăscuți încă - nepoții mei xilogeni
care mă trag cu voluptate de ani
subțiindu-i precum un elastic întins –

curând voi pleca de aici
îți voi alimenta rădăcinile cu mine
vei rodi niște fructe pe care nu le voi gusta
decât primăvara când păpădiile atrag esențe
de fluturi
moartea te va îmbrățișa mai puternic
decât am făcut-o eu
va veni la tine cu drujba ori securea,
cum la noi vine cu coasa...
ne va ciopărți, ne va pune pe foc,
tu încălzind aerul eu pâmântul,
plutind peste ape sub o formă sau alta

oricum am lua-o
sfârșitul va fi întotdeauna o afacere complexă
pentru alții