Un sfârșit

Sufletu-mi e obosit,
Corpul fără viață...
Toamna grea a poposit
În mintea-mi blestemată.
Un gând greoi, neobosit,

Îmi lasă o urmă neuitată
Pe trupu-mi rece... infinit
E cugetul ce sidefează,
Carapacea ce-mi ține loc de piept.
Greu e chinul parvenit,

Ce parcă insinuează
Că timpul împăienjenit,
Nu se decalează
Odată cu trupu-mi istovit,
De anii ce urmează...

Tăcut, destinul otrăvit
Continuă... mă însetează,
Dar eu, ușor mă las umbrit
De-un nor ce parcă-mi reproșează
ÃŽntarzierea pentru care, stingherit

Încă țineam la viață...
Flacăra ce nu demult m-a încălzit,
Acum mă lasă rece... speriată,
Inima-mi răspunde cu un licărit
Fără ecou, în carapacea-mi retezată

De ultima-mi suflare, ce ca un răsărit,
Avea să-mi poarte gândul răvășit, în ceață,
În norii cei ce n-au sfârșit,
Spre chin și decădere sau, spre-o fortăreață
Ce-mi va ține sufletul zdrobit...