Nu știu nimic despre mine. Dacă aș afla
mi-ar fi mult mai greu. M-aș prăbuși
ca un turn plin cu vizitatori anonimi
ce vor să-mi vadă viața, fără ca eu
să mă pot împotrivi. Încerc să rămîn așa,
fericit în propria-mi necunoaștere…
Dar, într-o zi, apari, femeie
- momeală prinsă de însuși Dumnezeu
în cîrligul de aur al slăbiciunii mele.
O vreme îți dau ocol.
Degeaba, căci sortit mi-e să mușc.
Te apropii, deschizi ferestre și uși
pe care le credeam, pentru totdeauna, bătute în cuie.
Mă iubești? În limpezimea ochilor tăi
joacă semnele morții. Taci. Întinzi,
prin toată curtea, cearceafuri albe și plîngi.
Plîngi ca după o nuntă unde ai fost,
fără voia ta, mireasă.