Îmi scapă toate tristețile în textura umedă dintre sfârșit de
iarnă atrofiată și primăvară fragedă.
Prin lemn cariat se scurge răsuflarea ta înspre ferestra
deschisă din zidul otrăvit.
Port mâna obosită prin păienjenișul izolat de insula chemărilor tale.
E tinerețea prea revoltată.
Privirea străbate ruptura de plasă cu orizontul deschis de tăceri - raze incidente
ca valul îngenuncheat în indigo
mângâi tărâmurile fărădeatingeri,
sărut obrazul fierbinte,
roșu dizolvat în ploaia disperată să se agațe de un sau o ceva care să nu fie pământ
nu oase descompuse în măduvă
sângeroase războaie sau antilope devorate înainte de a-și ciuli urechile.
Setea de viață nu cântărește ce cade din balanță
și nici ce rămâne -
cuvinte jupuite din cuvinte,
tristețea brută adâncită în cearcăne,
strigătul omului care se îneacă.