Nu sunt stafii iubito ! E doar gerul
Ce-așează-ntre troiene crusta albă
Și țese în ferestre flori de nalbă,
Sporindu-le-nserărilor misterul.

Mai dă strigări butucul de pe vatră,
Schimbându-și neființa în căldură,
Sau trist ecou al sorții ce-o îndură
Potăile stropșite-n frig când latră.

Ori poate grinda scorojită-n vreme
Și cocârjată de povara ninsă,
A clătinat o candelă aprinsă,
Când ostenită scârțâie și geme.

Tu nu te teme ! Te-nvelesc cu pace
Și ți-oi șopti povești din vremi apuse.
Iar somnul lin să-ngroape presupuse
Stafii sub ale iernii reci cojoace.