Știi, draga mea Tatiana,
uneori mi se pare
că din tine mi-a crescut o a doua aripă,
mai mare și mai grea,
dar nu îmi pasă,
oricum un întreg univers umblă prin venele noastre…

Pare greu de crezut
dar drumul de la mine la tine are un singur sens,
poezia silabică și alfabetică,
“Atunci bine credeam dimineața eternă,
Figură grosolană, haotică, ispititoară”,
povestea mereu se termina cu “a fost odată…”
și naiv credeam că în sertare ni se ascunde copilăria
și o căutam în fiecare seară…

Pe panouri publicitare ne desenaseră blonde –
eram amândouă atât de revoltate pe soarele din lume
încât ne îmbrăcam ireversibil în lumină,
și păream mici, atât de mici,
în acel prezent surogat,
de parcă eram doar niște miniaturi a ceea ce fuseserăm odată…

Timpul ne seamănă leit,
l-am cunoscut chiar la naștere,
tu, mai întâi,
apoi am venit și eu,
el curge într-o singură direcție,
de la alfa la omega,
liniștitor uneori, pentru ziua de mâine.

Am devenit amândouă un fel de fanatici ai viitorului.
Da, draga mea Tatiana,
ne-am mutat amândouă în viața imaginară
“care va urma”.