Mamei mele, B. Heine
născută van Geldern.

1.
Desprins cum sunt, port fruntea triumfală,
Mi-e firea îndărătnică, semeață;
Chiar regele de m-ar privi în față,
L-aș înfrunta trufaș, cu îndrăzneală,

Dar ție, mamă, fără șovăială
Îți spun: oricât de mândru-aș fi în viață,
Când tu te uiți la mine cu dulceață,
În preajma ta cuprins sunt de sfială.

Să fie mintea ta cutezătoare
Ce adâncimea știe s-o măsoare
Și să se-avânte scânteind spre soare?

Sau amintirea e, posomorâta,
Că fapta mea adesea mohorâ-a
O inimă ce m-a iubit atâta?

2.

Nechibzuit, plecai de lângă tine
Să vântur lumea-n vana-mi rătăcire,
În dragoste să aflu fericire,
Cu drag iubirea s-o cuprind în mine.

Și am bătut la ușile străine,
Cu mâna-ntinsă parcă-a milogire,
Cerșind la uși obolul de iubire -
Batjocură mi-au dat, priviri haine.

Iubire-am căutat în lumea toată...
Iubirea n-am aflat-o niciodată -
Și m-am reîntors zdrobit de-o grea ursită.

Dar mi-ai ieșit chiat tu în întâmpinare
Și, în privirea ta mângâietoare,
Am deslușit iubirea mult rânvnită...