aș putea să mă uit pe fereastră la timp
să-i pipăi măruntaiele rânduite
până dincolo de margini
să-i pot cunoaște liniștea
însetată de formă
dar nu știu
când să o fac
dimineața când
greierii salivează pe rană
ori noaptea când decorurile
se schimbă odată cu noi și
toate gesturile devin umbre
dezlipite de trup
sau poate o să mai aștept o zi...

până atunci îmi voi amputa visul
rostogolit din aripa cerului
îngenuncheat în semn de iertare
mototolind liniștea
ca un creștin
voi pregăti o plecare...
până o să devin depărtare
cineva o să treacă prin mine
și atunci greutatea trupului
va crește cu un frig...