Exil la Pontul Euxin (I)
După ce voi muri, când voi ajunge în fața Celui Carele, El, Singurul, are dreptul să judece, nu îi voi spune: "iartă-mă!". "Am fost poet", îi voi spune. "Adică: am iubit, am înțeles de la naștere rosturile nesomnului, am suferit, m-am bucurat de fiecare adiere de vânt și m-am cutremurat la atingerea fiecărei picături de ploaie, am fost fericit ascultând tăcerea dintre cuvinte și m-am chinuit, îndelung, viața întreagă,să înțeleg liniștea ce leagă un sunet de altul și de aceea m-am îngerit, pentru că, de fapt, Tu, m-ai iertat încă de la nașterea mea!"


1.
câtă risipă, când o aripă se înfiripă
din gând.
gând după gând, renăscând,
doarme plângând
într-o clipită
și ce ispită și infidelă și aiurită
într-o risipă.
2.
e-atâta culoare în aer, în frunze,
în mângâierile tale confuze,
în încredințarea cum că am fi
copii care nasc mereu alți copii.
e-atâta culoare și-așa o părere
în alcătuirea ta de muiere,
că-mi pierd auzul și ochiul se-nchide
în asurzitoare, ciudate crisalide,
că piere mirosul și gustul îmi piere,
doar trupul întreg pe tine te cere.
3.
ciudat miracol! cum se-nfiripează
minunea care pare veșnic trează,
ochiul ce stă mereu deschis
și-atunci când totul pare numai vis,
gândul acela care-i necuprinsul,
tot el și largul, tot el și întinsul,
tot el adâncul, tot el și înaltul,
de ne-asemuit cumva cu altul,
el îngustimea ce măsoară tot
și neputința când nu pot să pot.
ciudat miracol care se-ntrupează
în îndoiala ce ne vizitează.
4.
și vine ploaia cu întreg răgazul
cuprins între lumină și-ntunerec,
la ora-n care se iuțește pasul
ca înlăuntru iarăși să mă ferec.
mă-nchid în mine ca un făt în pântec
uitând de lumea care mă-mpresoară
și transformat din plâns acum în cântec
spre zori mă nasc pentru a doua oară,
uimit privește ochiul, cu neștiința
seminței care floare se va face,
deși eu știu că-n mine stă putința
de a fi și fruct când totul se va coace.

5.
e prea târziu acum să mai adun
tot drumul ăsta care nici nu-i drum.
mă prea izbește zgomotul din stradă,
mașinile ce-l foarfecă grămadă
îmi toacă nervii, îmi disecă visul,
ăla pe care nici nu l-am promisul.
e prea târziu se-nfăptuiesc un vis,
ce nici n-a fost și nici n-a fost promis.
6.
dar până la urmă,
ce mai înseamnă
o nebăgare de seamă,
un semn de-ntrebare?
dacă nimic cu nimic
nu se-nseamănă
și nimeni de nimeni
habar nu mai are?
7.
puteam să-ți dau ce nu puteai să-mi dai:
întreg întinsul din întregul rai,
întregul suflet ce ți-l dau în pumn,
alunecarea către care mă adun,
nimicul ce înseamnă el ceva
- o șoaptă-nscrisă-acum în mucava -
un oarece, uitat acum prin hărți,
un suflet risipit în patru părți.
ba, poate inventam încă un punct,
mai cardinal, mai trainic, mai profund,
o roză alcătuită-n cardinale
mai mult de patru, mai fundamentale,
un anotimp de care ne legam cândva
vorbind de timp ca despre cineva
ce-ar fi cu totul de putință,
uitând că timpul nostru este ființă.
puteam? ce n-aÈ™ mai fi putut,
de n-ai fi fost târzie, venită de demult.
8.
ce e mai dulce decât dulcele din ea:
o floare care mângâiată se deschide,
piaza mea bună, piaza mea cea rea
ce-ntreg trecutul lumii îl cuprinde.
ce-i mai amar decât amarul ei,
migdală sfărâmată între dinți.
leoaică-nchisă-n cușcă printre lei,
cuminte parcă, printre necuminți.
ce e mai acru decât acrul care
stă-n nepăsarea fructei ce se strânge
cu-atât răsfăț și-atâta nepăsare
pentru tulpina ce-nlăuntru-i plânge?
9.
ce cântec pur, ce lună alburie,
ce reci trotuare, ce bezmetic drum
și ce nescrisă coală de hârtie
și înc-un nu știu ce ne spus nicicum!
ce file goale fără tine-n gând,
ce nopți gândind numai la tine,
ce sentimente așezate rând pe rând,
ca rufăria în dositele vitrine!
ce de mirare că nu mă mir deloc
și ce monedă calpă pentru sentimente,
ce de iubire ce miroase-a troc,
ce lună pură, ce cântări demente!

10.
nu-mi povestiți de-acele reci statui
ce le numiți mereu cariatide,
așa cum stau acum, al nimănui
și-ndepărtarea dinspre ea mă cam cuprinde.
nu-mi susurați aiurea în urechi
elogii despre stâlpi din vechiul templu,
când eu cunosc coloanele-i perechi
pe care aș vrea din nou să le contemplu.
nu mă mințiți că zboară spre înalt
mai albi și mândrii altfel porumbei,
decât acei ce știu că i se zbat
sub închisoarea-mbrăcăminții ei.
11.
iată,
vine, bună,
seara,
de cu seară înserarea,
când apare taica ursul,
care trage după dânsul
o pădure de povești
unde, dacă ești, nu ești.
vine apoi și dimineața,
bearcă, bleagă și ea, creața
până-i trece-n zare ceața.
și apare, vrăbioasă,
o zgâtie cam scămoasă,
plină doar din ce nu ești
și lipsită de povești.
12.
anii noștri un-se duc,
fata mea din flori de nuc?
uite anii cum ne trag
tot către ce ne-a fost drag.
fata mea din flori de dud
tare-aș vrea să te aud
îngerește cum strigai
către mânji și către cai,
îngerind și Înger eu,
nu într-una, ci mereu.
între Eu și între Ea,
parcă mai era ceva;
într Ea și între Eu
era numai Dumnezeu.


Exil la Pontul euxin (II)

1.
eram
atât de singur,
uneori:
ca o pată de sos
pe o față de masă imaculată;
ba,
câtodată,
ca o urmă de zaț de cafea
pe trena rochiei
unei frumoase mirese.
dar,
cel mai adesea,
ca o pată de cerneală albastră
pe degetul mare
al unui inocent elev
în clasa a-ntâia primară.
atât de sngur eram.
uneori.
2
cum de-am ajuns să fiu exilat?
Eu,
Care n-am ținut cont de greșeală
Ori de păcat!
Eu,
Căruia florile îi mulțumeau că există!
Eu,
cel ce făceam viața să fie
nu atâta de tristă!
Eu,
cel pentru care soarele răsărea
doar când vroiam,
nu când se nimerea!
Eu,
care inventam rosturile lumii
și toate,
întortocheatele,
cărări ale minunii!
Eu,
care de fapt,
nici nu exist,
decât în exilul acesta
superb și cam trist!
3.
aici, la Pont, mă învrăjbește valul.
nu
pentru că macină-n neștirile lui malul,
nu
pentru că,
vrând sau nevrând,
dușmănește
jumătatea din mine care e pește!
nu
pentru că-mi
mâhnește valurile
mele interioare,
nu dintr-aceasta Pontul mă doare.
doar pentru că amintește mereu depărtările,
corăbiile vagabondând fără echipaje,
singurătățile pescărușilor,
paznici peste nesfârșitele întinderi.
doar pentru că mă face să sufăr
suferința neatingerii zărilor,
pentru că-mi este martor continuu
al întrebărilor
fără răspuns,
al râsului meu ce sfârșește în plâns,
al cetății uitate,
al cuvintelor trecute în carte.
4.
viața mea este un nesfârșit tangou,
reluat clipă de clipă din nou.
un tangou tandru dansat
cu femeile care m-au părăsit
și au plecat .
un tangou, un fel de balet,
perechea fiinnd timpul pe care-l aștept.
un tangou inocent și inutil
executat împiedicat de cel care
se află în mine într-una copil.
un tangou ce amintea de cel ce n-am fost,
un tabgou mut, nesfârșit și fără de rost.
și-n spatele meu, tangoul dansând,
stă Dânsa, imitându-mi mișcările,
rând pe rând.
5.
aici,
la Pont,
exilul seamănă
a un fel de pustiu
în care tot ce e viu
devine neviu.

Exil la Pontul Euxin (III)
Deserto in palagio
1.
pregăteau cărările
vântul și nisipul,
lunecând spre zările
ce ne schimbă chipul.

umbre peste umbre,
largul și înaltul,
valurile sumbre
unul după altul.

un deșert de ape
e doar arătarea
țărmului ce poate
pregătea cărarea.

2.
"pluteam pe marea vieții la-ntâmplare"
un gând creștea, un vis se prăbușea în mare
și nu știam cine-i acela care-mpinge
corabia ascunsă sub meninge.
păream pe rând și Iason și Tezeu,
fiind poet și-o scamă oarecare dintr-un zeu.
ba, lăcomit cu somnul uneori,
corabia plutea anapoda prin nori.
imaginam furtuni și-ncremeniri de gând
ce sfărâmau catarge, - n derivă navigând
și îmi găseam la Pont, în urmă, tot sfârșitul,
îmbogățind cu-n fir de praf stelar nisipul.

3.
"ca un avar bogat să-ngrămădesc averi?"
să bulucesc la proră închise lăzi sub cheie?
când de o viață port pe umeri dulci poveri:
istoria aceasta ce nu se mai încheie.
ce-mi trebuie palate? am marea și nisipul
ce în adâncul ei m-așteaptă tot mereu
să îmi preschiimbe-ntr-altul și trupul meu și chipul,
ca la sfârșitul lumii să fiu aelași eu.

4.
"e străină poeților orice cursă vicleană",
minciuna din versuri e curat adevăr
plecat dintr-o veche și ne închisă rană
de-a nu lua durerea nicicând în răspăr.
sînt străine poeților orice vorbe ascunse ,
sub vorbe frumoase îmbracă orice gând
și chiar de zărești că au pleoapele plânse,
n-ai să vezi pe poeți vreodată plângând.
corăbieri pe o mare inventată și ea
vâslesc printre sunete și prin cuvânt
și de se întâmplă o clipă să stea
vântul ce-i poartă, inventează alt vânt.


5
"cârmaciu-i fără grijă, când marea-i potolită":
poate să și-adoarmă și să plutească-n vis.
orice cârmaci mai are și cîte o ispită,
sirenă ce îi cântă sub ochiul lui închis.
dar marea-i potolită doar când e treaz la cârmă
cîrmaciul, nedormitul, un paznic veșnic treaz:
ar vrea să poată să adoarmă și el pînă la urmă
la țărmul unde nu ajunge vreodată un barcaz.

6.
"tot ce urăsc nu-i dorul, ci prețul ce mi-l cere:"
negustul ei,
neauzul,
nevăzul însuși care
-l învăluie cu-o haină amară ca o fiere
absența-aceasta lipsită de hotare.

nu dorul l-aÈ™ ucide - cortegiul lui de umbre:
neliniștea,
nesomnul,
nestarea de cuvinte
o amorțeală rece ce-ntr-una te pătrunde,
un adevăr ce-nșeală și zilnic doar te minte.

nu mi-e de dor nevoie, ci doar de poezie
sonorele,
tăcutele,
nescrisele cuvinte:
făr de folos această albă coală de hârtie
de care-n orice clipă trebuie să iau aminte.
7
"tăcută rătăcea prin locuri neumblate",
închisă într-o sferă fără de-nceput,
corabia aflată în descrisa carte
de ieri, de azi, de mâine și foarte de demult.

Rătăcitor pe ape, cuvânt nedeslușit
urechea omenească nu poate să-l asculte-
un început dădea la oricare sfârșit
și știu că-s începuturi îngrozitor de multe.

Ca aburii cafelei se risipeau în vânt
Spre orizontul clipei prietenii de-o viață,
Nu ancoram la țărmuri, iară la mine-n gând
De mult nu mai era vreodată dimineață.

8
"azvârlit sunt pe mare, de valuri, de vânturi",
nu mai știu ce înseamnă un țărm neumblat,
închis într-un număr și aflat printre rânduri
am uitat și durata de când sunt plecat.


Nu știu să m-aplec, nu știu să mă-ndoi,
De-un secol urmez aceeași cărarea
În care genunchii nu stau în noroi.

Azvârlit sunt pe marea aceasta de versuri
Plutind în derivă, însingurat,
Corabie plină de înțelesuri
Care nu știe de-am fost iertat.


"oriunde privesc nu văd decât cerul și vântul",
ne-nțelese cuvinte aud peste tot:
exilul din care nu pot să mai scape
nici zeii, și-atuncea eu cum să mai pot?

Mai dragă din toate îmi e poezia,
Ea care nici nu îmi e de folos:
Ce mare întinsă e, iată, hârtia
În timpul acesta atât de geros.

Cuvintele mele stârnesc întrebări
Și ură mocnită, ori poate tăceri:
Senin eu alerg spre aceleași zări
Egale-ntre ele și azi ca și ieri.

10
"când aminte mi-aduc de noaptea cea tristă",
țărmul către care nu există-napoi:
un Adio părea un fluturat de batistă
și noi chiar păream că suntem chiar noi.

Ne picurau peste pleoape picuri de rouă
Scânteind pe sub ochi cam cum se scânteie:
Nu știam de-i ninsoare sau dacă ne plouă,
Eu eram un bărbat, tu parcă femeie.