îmi aduc aminte de gresia pe care trăgeam linii să semene cu oamenii care rămân
afară se săpau gropi să iasă pământul frate-miu
deschidea ușa
mamă ăsta răcește
și genunchii mei vorbeau vorbeau nu-mi păsa
mai trăgeau un om de mâini

purtam bascheții până la glezne
așa eram de mic când fugeam din aceeași zi
beam lichior de corabie și mă credeam când zburam
lăsam totul în jurul meu
să ajungă visele la mine
genunchii mei vorbeau vorbeau
și mă trezeam într-un loc mai bun

nu ne mai ținem de mâini ar fi bine să îngropăm și ziua asta
undeva de unde nu poți să cazi