nu e nimic rău când ziua se ridică din tăcere

un pământ aspru pe care îl mestec încet
micul dejun lângă fereastra pe unde soarele intră oblic
mâinile mele vorbesc despre tine despre o sete
care precipită praful
se așterne peste tot peste oamenii goi
avizi să ne înfulece când pe unul când pe celălalt
lipesc palmele de pervaz mă sprijin zdravăn
absorb lumina lucrurile
toate astea nu pot fi spuse atât de ușor
cum nici despre dragoste nu se vorbește cu jaluzelele ridicate

stau chircită între prieteni se dizolvă în mine timpuri
camerele striate ale tăcerii devin suflete spațioase
tu intră tu poți intra să aduni praful să îmi dai o cană cu apă
așa voi înghiți bulgării de loess
pe care mi-i lasă în fiecare dimineață fantomele

mă desprind de pat cu ușurința lor parcă am un corp din abur
și toată vederea asupra lumilor
se ridică peste frunți peste creștete

nu mă mai tem să îți vorbesc să mă risipesc în tine