O vreme existența mea s-ar circumscrie vieții
Dar știu că ea, viața, n-ar mai fi ea insăși, nu,
Fără ca in mulțimea faptelor ei să apari tu…
Neștiut aș pleca, precum elefanții cei batrâni
Sau poate ca efemerele clipe ce ne apropiaseră;
Candva m-aș opri și poate ca aș ștriga după tine
Dar m-ai mai auzi oare?ai mai ști că sunt eu?!
Aș pleca venind din viață spre uitare…sau poate…
Poate, că până nu aș fi prea departe in lunga noapte
Aș gasi în tine ceea ce nu știam că ai pentru mine,
Aș găsi fapte ale unei existențe duble, îngemănate.
Plecat, n-aș mai ști cine ești tu, m-aș uita si pe mine:
Astfel m-aș robi unei lungi nopți liberând în mine
Libertatea-ți încătușată de multele-mi ganduri si șoapte.
-firea ta mă face să fiu – firea ta mă face să nu mai fiu-
Voi ști că tu știi când să nu mai fii doar un gand, o părere
Sau poate o umbră alene trasată pe valul de nori al serii…
Plec…da, plec in mine dar în fapt spre tine plec
Spre tine cea de neatins in gânduri, șoapte și clipe;
Plecând am atins marginea existenței banale, continui.
Prin acest hiat am spart ore și zile ce viața ne-a dat,
Da, am făptuit marele păcat de a sparge efemerul în concret,
De-a fi dorit să torn în definibile forme momentele clipelor
Plec, dar încă aștept ca în noi doi forme fantaste și noi să apară
Spulberând mituri și vechi nevoi, alene și-arar revelate.