Eu sunt blestemul tău și raiul tău și zâmbetul pe care îl ascunzi în colțul gurii,
Sunt iadul tău și rana ta când te doare prea tare tăcerea.
Eu sunt blestemul tău și darul tău de la viață,
Sunt puterea ta când surâsul tău rămâne atârnat de un fir de ață,
Sunt alinul tău, sunt leacul tău și brațul întins când te alungă fericirea de la pieptul ei.
Eu sunt boala ta, iadul tău, deși mă alungi și aproape mereu mă mai vrei.
Eu sunt aproape nimic. Te dor și te vindec, te zgârii, dar trece.
Eu sunt patima ta, imaginea ta în oglindă, sunt blestemul tău
Sunt crucea pe care o porți zi de zi scrijelită pe piele,
Numrându-mi rănile din zece în zece.
Sunt patima ta, blestemul tău, iadul tău,
Sunt leacul surâsului tău când te dor toate cele,
Sunt durerea ta, raiul tău, boala ta.
Eu te dor și te vindec, te zgârii cu bucurie pe chip.
Eu sunt lacrima ta, zâmbetul tău, patima ta, oful tău,
Sunt tu însăți când ești sătulă de mine,
Când nu mai vrei să fiu blestemul tău, iadul tău, rana ta,
Deși fără voința ta, exist rănindu-te, zgâriindu-ți surâsuri pe chip,
Deși exiști în fiecare cuvânt pe care îl scriu,
Deși exiști în fiecare clipă a existenței mele.