când mi-ai apărut în ușă am crezut că plouă efectiv cu petale de iasomie, poate și de lavandă
că te visez printre ele, dar nu, tu erai de-a binelea acolo, stăteai în ușă, tu, în carne și oase
mă priveai ca pe jumătatea de plămân de care ai nevoie ca să poți avea o respirație completă
senzația că realitatea bate orice realitate
că ne-am întors la rădăcinile rădăcinilor de dinainte de adam vestire
că au scăpat leii din cuștile subcutanate, bordo, că am iesit din alcatraz
și de victorie asupra vieții, asurpa destinului, a timpului, a gravitației
de primăvară si armonie, de câmpuri cu flori, de potrivire a timpului după ceas
de binecuvântare a lucrurilor posibile, prea rare
și mari

ne-am sărit în gât, în piept, în inimă și în plămâni
eram mai atrași unul de altul decât magneții într-un perpetuum mobile imposibil de oprit
mai îmbrățișați decât iederile pe ziduri și salciile pe maluri, cu senzația că nu se poate muri
că nu se poate muri că
nu se mai poate muri, de-acum

și au căzut în timp ce ne iubeam fulgerele
au căzut trăznetele, norii și iasomia peste creștetul tău
ai fremătat ca un pui de lapte în fața primei hrăni solide
mi-ai mângâiat tot pământul acesta de trup în care sunt învelită
l-ai sărutat ca pe lucrurile sfinte, care te așteptau poate de nouă ani, numai pe tine
ca pe emisfera cealaltă, de care ai nevoie ca să gândești complet
ca pe ochiul care îți completează o imagine panoramică despre iubire
ca pe perechea ta dintotdeauna, despre care au trebuit să treacă un număr de ani
ca să înțelegi că ea
există

pe paturi comode, scârțâitoare pe bănci, pe ferestre, în camere de lut
pe ciment, sub ape, pe dulapuri, pe lampă, pe pământ,
pe oriunde ne-am fi găsit
pe vreme de război, în lăzi, în stradă sau în camera de gazare
ne-am fi iubit ființele
până la epuizare

trupul meu era un cuptor în primăvara aceea, în inima mea cântau orchestre
în sângele meu se plimbau semințe de femeie
atât de fericit construită pentru tine
încât amândoi am fi întinerit definitiv
dacă ne-am fi rămas de-atunci, aproape

urcai scările gol și timpul ne privea din afara lui în zilele acelea
eram numai noi în incinta bombardată de război
apa îți mângâia umerii, eu stăteam drept paravan
îți spălam trupul, parcă de prunc întinerit
renăscut de mine în realitatea unui timp dat, în falia lui
și-mi venea să-ți sărut genunchii

am povestit un pic despre cum ar fi să te absorb în uterul meu care încă nu a născut
despre cum e să te temi de această fericire aproape ireală
apoi din nou fulgerele cădeau asupra creștetului tău
și nici unul dintre noi nu se mai mira, ele nu te puteau răni
pur si simplu aura mea
te proteja

respiram la fel, pășeam la fel, aveam aceeși luminiță în ochi
iar trupurile noastre nu se mai oboseau
să ne iubească

atunci când ușile electrice și transparente s-au închis în cele din urmă
când săgeata albastră m-a luat, am rămas cu palma lipită în dreptul chipului tau
palma mea pe ferestrele ușilor electrice
ale unui tren care mima că mă îndepărtează
de tine

dar amândoi am înțeles când am coborât din mansardă
și când timpul stătea agățat pe o barieră de război
pe care o vedeam amândoi aevea, în amaza mare
că nimic nu mai poate rupe ce-am sădit unul în altul
că ne suntem perechi arhetipale
și cam cât de mult ne vom iubi și dincolo de viețile
viitoare ori dincolo de orice
îndepărtare

iar de acolo unde ești iubitule, tu știi ca și mine
că dumnezeu se uită
uneori cu îngăduință la falia aceea de timp printr-o mandala
construită din trupurile noastre, chiar acolo unde
în camera de gazare
eu te ștergeam pe picioare