Þiganul II

Își pipăie fruntea și o simte arzînd. Piciorul îi este bandajat cu o pînză curată, dar vede că singele a răzbătut prin ea.
Ușa se deschide și intră un barbat în vîrstă cu o trusă medicală. Se apropie de pat și spune:
"The woman does not understanad your language. Where are you from?"
Omul răspunde:
"I understand what you say but I thing that this is not my mother language" și adaugă:
Nu stiu cine sunt. Nu țin minte nimic. Nici măcar nu știu în ce limbă vorbesc acum".
"It seems to me that you use a latin language, may be it is romanian. We will talk later. Now I will take care of you leg. Dring this", spune medicul, dindu-i să bea un pahar intreg plin cu o băutura alcoolică pe care omul nu o cunoaște.
"I am sorry. A war is going on and I don't have a real anestezic", adauga. "I don't now who you are and the germans are all around. Take this and put it between your teeth and try not to cry because I don't want them here", mai spune, dindu-i o fisie curată de pinză.
"Deh", iși spune omul, "dacă asta este situatia n-am incotro și gata".
Doctorul mai ateaptă citeva minute ca alcoolul să-și faca efectul și incepe operatia.
După un timp îi arata triumfător glontul și îi face semn să se intoarca pe burtă.
"You are a lucky man. The bone is intact, but there is a problem. I see a serious contusion on the back of your head. I don't have the meanings to perform a serious control of the damage, but may be this is why you do not remember anything. You need a good sleep now", spune doctorul.
---
Seara.
Omul se trezeste și vede lingă pat pe gazdă și un barbat în etate care îi spune:
"Nu mă cunosti și nici eu pe tine? Ma numesc Daniel. Nu știu cine esti, dar doctorul m-a chemat presupunind că ești roman. Am fost insurat cu o romanca și i-am invătat limba. Trezeci de ani am fost impreună." Lacrimi îi apar în ochi. "Ea nu mai trăiește. Mă intelegi? Intelegi limba în care vorbesc?"
"Da, inteleg. Slavă Domnului", spune omul.
"Uite ce e. Te afli în Cehoslovacia. Femeia care te-a gasit, Elena, a găsit în buzunarul cămășii tale o Biblie care are doar Vechiul Testament. Biblia este scrisă în romaneste și în josul fiecarei pagini e scris ceva intr-o limbă pe care nu o cunosc. Uite. Poti citii?"
"Da. Pot. Imi amintesc. Este în ebraică", spune omul.
Daniel: "Atunci am mai aflat ceva. Esti probabil un evreu născut în Romania."
"Văd că pe copertă scrie ceva", adauga omul. "E scris de mina. în traducere inseamnă: "Apartine lui Haim". Probabil că ăsta este numele meu. Dar cum am ajuns aici și cine a tras în mine, în noi...?"
Daniel tace și se uită cercetător la el de parca ar vrea să-i citeasca gindurile. Intr-un tirziu îi spune:
"Cine a tras? Păi asta stiu. Germanii. De ce?" Sovăie. "Nu stiu daca am voie sa-ti spun. Nu stiu cine esti și ce fel de om esti. Stiu doar că dacă germanii te vor gasi la noi, ne vor ucide pe toti."
"Dacă e așa, atunci trebuie să plec", spune Haim.
"Unde să pleci și cum? Nu intelegi că esti ranit și nu poti merge? Au să te prindă și vor ajunge la noi. Nu am incotro. Sunt nevoit să-ti spun un mare secret. Fac parte dintr-o grupa de partizani. Ne ducem veacul în Muntii Tatrei la o distantă de cam treizeci de kilometri de aici. Mai asteptam citeva zile să te intremezi putin și te luăm acolo. Intre timp iti vom aranja pat în beciul de sub casă ca să nu te găseasca germanii."
Și așa mai trecură cîteva zile. Haim, dacă acesta îi era numele, coborî într-o bună zi, mai bine zis, într-o bună noapte, din pat. Așteptase noaptea căci Elena îi spusese să nu o faca pînă ce "felcerul" nu îi va permite.
"Să știi că nu glumesc. Dacă cobori înainte, te leg cu prosoape de pat", amenințase.
Haim înțelesese așa mai mult din mimica și gesturile ei, desi, pe ici, pe colo, parcă înțelegea unele cuvinte.
Cu mare băgare de seama încercă să se sprijine pe piciorul rănit și să vezi mirare - durerea era suportabilă.
"Iaca-i bine", iși spuse. "A venit timpul să părăsesc aceasta casă cu oameni ospitalieri și să plec în munți la partizani înainte de mă găsesc aici germanii.
Intră iar în pat și așteptă cu nerăbdare dimineața. Cînd Elena intră în beciul acela cu tava plină de bunătățuri, îi spuse: "Daniel. Daniel. Ia hotchiu Daniel."
Veni Daniel și Haim îl instiință că poate merge.
Spuse Daniel:
"Haim. Ai sa ai nevoie de răbdare. Nu putem pleca acum. E periculos. Plec acum cu bicicleta mea la partizani și aduc un camion și doi prieteni. Te băgăm în camion cu pat cu tot la noapte și Dumnezeu să ne ajute să ajungem cu bine în munți.
Și așa a și fost. Spre norocul lor germanii din sat și împrejurimi se adunaseră în curtea Primariei să serbeze onomastica comandantului lor și drumul era liber.
După vreo trei ore de călătorie pe drumuri știute doar de localnici, iată-i ajunși la partizani.
Era deja dimineață și un soare sfios de început de zi lumina întreaga pădure. Mai toți dormeau încă, dar de camion se apropie un bărbat înalt și uscățiv care părea ca-i așteptase.
Urcă primul în bagajul camionului fără sa aștepte ca acesta să se opreasca cu totul și se apropie de patul în care era culcat Haim.
"Haim!", stigă. "Inima mi-a spus că tu ești."
Haim, acum știm că asa îl chiar chema, se uita la el și spuse cu șovăială în glas:
"Omule. Habar nu am cine ești".
"Cum? Păi eu sunt Sandu. Am copilărit pe aceleași coclauri în Iași. Da, am auzit", mai spuse, "ti-ai pierdut memoria, dar o sa treacă și asta. Om sta împreună la taclale și incetul cu incetul poate că vei începe să-ți amintești".
Și asta este povestea lui Sandu:
"Ne-am născut în cartierul evreiesc din Nicolina Iașilor în 1915. Tu mi-ai luat-o înainte cu trei luni. Singurii copii la părinții nostri am crescut ca frați. Cartierul nostru era un fel de Gheto și strîinii nu se aventurau acolo să ne facă vreun rău de frica bunicului tău care era un zdrahon cu brațe de fier. El ne-a învățat pe amîndoi să citim din carțile noastre sfinte, să fugim, dacă nu se poate altfel, de bătăușii dimprejur și să luptăm spate la spate cînd nu aveam încotro. Veneam, uneori, acasă din hoinărelile noastre bătuți crunt, dar știam că nici "ceilalți" nu linseseră miere. Avea el, bunicul tau, niște leacuri minune și o vorbă buna:
"Voi, măi băieți, sunteți ca hopa-mitică, nu se sparge, nu se strică și-n picere se ridică. Domnul, asa simt eu, va iubește și are El niște planuri pentru voi. Eu sunt aici cu menirea de a va pregăti pentru cele plănuite de El. Voi să stiți că eu caut calea de a va aduce în Palestina."
"Palestina? Ce-i asta și unde?", îl întrebarăm.
"Dragii mei. Voi stiți bine ce este, că nu degeaba vă tot bag eu în cap cărțile noastre sfinte, dar numele locului acolo este Israel. Asta e Tara Promisă nouă de către Dumnezeu și ne vom ruga Lui să ne ajute să ajungem acolo".
Anul 1932. În Germania partidul lui Hitler reușise la alegeri și Hitler anunțase că va fi cancelar. Bunicul tau ne-a spus:
"Nu e de joacă acum. Hitler asta va veni asupra noastră cu mare urgie. Să fugim".
Mama ta era gravida cu sora ta Hana și părinții tăi hotarîră să mai aștepte. Parinții mei muriseră de doi ani de o molimă pe care rabinul nu o știa, așa că eram doar noi și bunicul.
"Om pleca cu trenul la Constanța", spuse bunicul și acolo om cauta vreun vapor spre Ereț Israel."
Vestea plecării noastre plănuite se răspîndi în tot cartierul. Oamenii văzură în noi niște soli și fără vreun plan anume tot veneau la bunicul tău cu vești și sfaturi, dar în special cu bani strînși la ciorap pentru zile grele.
În ziua de 18 iunie 1933 am plecat pe jos pînă la Gara Ieșilor pentru trenul spre Constanța. Toți oamenii cartierului ne-au întovărășit la tren să-și ia rămas bun. La Constanța am căutat Comunitatea Evreiască de acolo și ei ne-au luat la un căpitan al unui vas grecesc care urma să ridice ancora spre Haifa peste cîteva zile.
Bani mulți voia grecul acela pentru bilet, dar ne-am arvunit la el și am luat parte la încărcarea vaporului cu saci de tot felul de produse și unelte agricole.
În sfîrșit, la drum. Vaporul acela era o hardughie veche și putredă care scărțăia din toate încheieturile, dar dupa încă o săptămînă și o escala în Larnaka, am văzut de departe Portul Haifei.
Un sentiment de mare recunoștință ne-a cuprins. Ce frumos era portul acela. Sus pe Muntele Carmel am văzut farul portului și niște copaci necunoscuți nouă care mai tărziu am învățat că erau palmieri. Afară de copacii eceia, muntele era golaș și nici case nu am văzut.
"Bunicule", l-am întrebat. "Am ajuns unde am trebuit să ajungem? Locul pare părăsit".
"Nu, dragii mei. Nu este părăsit, dar casele sunt la poalele muntelui și încă puțin le vom vedea."
Cu un ultim scărțăit vasul acela se lipi de unul din ponții debarcaderului și coborîrăm.
Tu ești mai sentimental, așa că te văzui îngenunchiînd și sărutind pămîntul.
"Foarte frumos, nepoate. Eu am să las asta pe mai tirziu căci am spinarea înțepenită".
Un cărăuș se apropie de noi și întrebă în Yedish:
"Sunteți evrei? Sunteți nou veniți aici".
Simțirăm că am ajuns acasa.
"Da. Acum am ajuns. Venim din România", răspunserăm într-un glas."
"Ca să vezi. Eu sunt din Polonia".
"Ce are una cu alta?", întrebă bunicul.
"Cum ce are? Aici este o vorba. Kol Israel Haverim. Toți fii Casei lui Israel, sunt prieteni".