eu nu plâng pentru că ne naștem plângând
pentru că nimeni nu învață să plângă
pentru că a învăța plânsul e o minciună
pentru că a plânge e inutil
eu nu plâng pentru că plânsul
nu are origine decât animală
și nici nu e un scop în sine ci un instinct
al extincției
eu nu plâng îmi dezvolt râsul
ca pe o nouă formă de viață
dar pentru că nici să râd nu am timp
am cea ma neschimbabilă față

spre a-nțelege lumea să o ridici
în dreptul ochiului fără spaima că ar putea
orbindu-te
să te și sugrume
iată spun dar ce nu e posibil
această ridicare până în dreptul ochiului
ar fi să însemne chiar și dispariția
însă una spre care se apropie o infinitate de termeni
iată spun eu nu sunt decât într-o eternă căutare de moarte
dar una care să îngroape cu sine mai multă decădere
de ce atât de greu vă e să înțelegeți că sunteți cu atât mai puternici
cu cât poetul care nu plânge neaflând moartea
o inventează?
cu aripi enorme răscolind memoria
unui timp cândva al tuturor
abia înalț din umăr să răspund unui rânjet
abia deschid gura însă nu pronunț
ceea ce alții strigă
(altădată știau mai puțin dar înțelegeau totul)
cui aparține acest cap tăiat
care încă păstrează privirea?

eu nu plâng pentru că m-am născut plângând
nebunie zbor al aripilor singure
trupul Tău dovadă a nepotrivirii
jos pe buzele urii provoacă scârba
Tu ești Dumnezeu cel adevărat pentru că nu ai nicio limită
pentru că nu poți fi văzut și nici prins
nu se știe despre Tine decât că exiști
- și exiști –
pentru că ura de trupul Tău își linge buzele și scuipă.