În apa cea adâncă a mării învolburate,
În care doar tăcerea nu este un mister
Mi-am aruncat,acum,iluziile deșarte
Și-am început,din nou,să mă gândesc la el...

A început să plouă, dar cred că nu îmi pasă,
Căci stau pe loc și mă gândesc mereu,
Privind cu ochii triști la vechea noastră casă,
ÃŽn care-a locuit,un timp, copilul meu.

Copilul vieții mele s-a despărțit de mine
Plutind spre un tărâm ce dăinuie-n abis...
Înfășurat în umbre și în culori divine
Îl mai zăresc,din când în când,în vis...

Doar dealurile verzi,învăluite-n ceață,
Au mai rămas, în amintirea mea,
Și-un zâmbet de copil,un strop firav de viață,
Care s-a stins, demult,ca o stingheră stea.

Din norii cei albaștrii un fulger se desprinde
Și luminează cerul, plutind peste pământ...
Dorințele-mi pierdute el nu le poate aprinde
Căci spulberate-au fost,demult,de-al nopții vânt.