Alerg desculț pe nisipul fin și ud
scăldat în lacrimi de copil,
și în suferința trecerii timpului,
închisa in sufletul meu.
Nu demult stăteam
pe aceeași banca,
îmbrățișați de atâta iubire,
plăcere, dorință... ne iubeam.
Acum mă uit la tot,
departarea e prea tristă,
adevărul nu îl ating cu mâna,
nu pot să cuprind totul cu mintea.
Azi timpul picură
pe fruntea mea,
tu mă mângâi cu mănunchiul de maci
ce ți-se scurge din palmă,
ca un basm al iubirii noastre.
Alerg desculț în marea sărată
plutind printre valuri amare;
o scoică îmi zgârie sufletul
și sângele curge... pătează nisipul.
Te aștept printre stânci amorțite,
iar nimeni nu știe că tăcerea
ascunde departe de mine,
zgomotul inimii tale.
Covorul de iarbă uscată
te așteaptă și el,
să-ți desprinzi părul în soare,
să plutim împreună
peste fire de iarbă,
ce îți gâdila trupul suav,
amețit de placerea naivă.
Să te întinzi în brațele mele,
să închizi marea în ochi,
iar valurile să plutească pe iris,
când mă pierd în frumusețea ta,
mozaic al pasiunii...
O nebunie și un parfum de iubire,
ce ne macină sufletul
și strivește logica noastră.
Toate se pierd intr-un absurd firesc,
abstractă și dureroasă iubire
ascunsă de-un infinit matur,
lumina ochilor tai…