ești așa departe încât
aș trage scoarța pământului spre mine ca pe un covor
l-aș tivi cu păsări și i-aș decupa o fereastră
undeva într-un ochi spart
un păianjen își face veacul înfometat
brațele lui bătrâne opintesc o scară
de ațe multicolore cu ace fine de gherghef
dacă o vei urca lumea îți va părea altfel
pentru că el fărâma aceea putrefactă dar vie
ar vrea să-l brodeze pe bach aproape orb
corectându-și cu migală ultimile file

lumina pâlpâie și lasă umbre în patul meu
catedrală unde privighetorile nu au voie să cânte

gata
îmi strigi speriată că nu vom mai avea
pe unde păși de atâtea poeme
înfășurându-te în acel covor
precum odată cleopatra