De ce viaţa ta hârtiei albe se vinde mereu? (Daniel Corbu)



dar cât mă doare singurătatea asta
în criză de idei, într-un spaţiu isteric
în care tot ce poţi face este să dormi
şi să visezi că eşti Lazăr refuzând învierea
ah, versul, acest frumos blestem înnebunind poeţii
ah, muza, amazoană lăsându-şi sânul
să crească o-cro-ti-tor peste obrazul meu
când mi se zbate ochiul a primejdie
ah, copiii pământului deschizându-şi
gurile cu dinţi de lapte amestecat cu sânge
ah, privirile de vin roşu ale singurătăţii sfidând absolutul
construind piramide din blocuri de ceaţă
ah, versul, acest frumos blestem înnebunind poeţii
piscuri pe care zăpezile cuvintelor nu se topesc niciodată
ape răzvrătite de propria curgere
întorcându-se în propriul izvor
secătuit de dor
priveşte-mi linia vieţii
Charon se plimbă pe marele canal al Veneţiei
lacrimi, fără lacrimi suntem doar nişte bulgări
aşteptând rostogolirea

suntem doar nişte cifre aşteptând pe cineva să ne-adune
pentru a fi mai multe guri înfometate
suntem doar nişte fire de cânepă într-un război de ţesut

şi mă repet şi de ce mă repet repetând repetiţiile
pentru nişte metri pătraţi de viaţă eternă
cu gura plină de ţărână
dintre toţi regii lumii
un singur rege a stăpânit cerul
şi mă-ntreb: de ce tocmai mie mi-e dat
să fiu regele deşertăciunii?