Așa este, iubitul meu, așa cum scrii:
ÃŽn jur totu-i mai simplu ca-n sufletul meu.
Și totuși lumile paralele-n care trăim
se pot intersecta…
Te vei întoarce la mine,
îmi vei locui din nou sufletul,
te vei întoarce, nu-i așa?
Pașii mei singuri, nesiguri
își vor recăpăta echilibrul,
sufletele noastre vor colinda din nou
înălțimile albastre;
gândurile se vor spăla-n albele
cuvinte de dragoste,
trupurile-și vor purifica sângele…
Voi fi din nou
fericita sclavă a iubirii tale…
ÃŽmi amintesc cu durere
de ultima zi a întâlnirii noastre,
de ultima clipă petrecută împreună,
fiindcă întotdeauna există
o ultimă zi, o ultimă clipă, nu-i așa?
Clipa-n care mâna ta
aluneca nehotărâtă
pe mânerul metalic, rece al ușii…
Idealurile s-au prăvălit atunci,
asemeni unor pietre din vârful unui munte,
spărgându-se - n mii de bucăți…
Și totuși,
marea împărăție a tăcerii dintre noi,
poate fi spartă cu-o singură piatră,
piatră din stânca amintirilor !
Te vei întoarce la mine, iubitul meu,
nu-i așa?