Necunoscutul

M-am trezit dimineață și în amețeala trezirii m-am blocat în fața geamului. Era prima ninsoare din an. Era prima ninsoare pe care o vedeam moartă. Priveam fulgii ca pe niște picături de apă acum lipsite de viață, plutind haotic în drumul spre putrefacție și dispariție.
O natură moartă, cu chip de viață. Era prima dată. În anii trecuți puteam să văd fulgii jucându-se, trăind, dansând în aer, iubindu-se, spunând poezii, dar nu… Acum nu văd altceva decât… haos, neputință, direcții eronate și suflete zbuciumate, rătăcite.
Să fie oare grotesca înaintare în vârstă, sa fie oare viteza și vârtejul cu care se mișcă lumea de azi și odată cu ea și deznădejdea? Tot ce se poate… Cert este că ne pierdem în competițiile prostești, ne pierdem în prăpastia profitului, ne pierdem într-un necunoscut și uităm de adevăratele drumuri ale vieții. Ne pierdem în necunoscut pentru că avem dorințe fără să ne dăm seama că sunt lucruri pe care nu le-am dorit niciodată. Lucruri pe care dacă le-am avea, ne-am descotorosi de ele la fel de repede. Le-am dezonora și le-am uita intr-un colț întunecat din sufletul nostru.
Tocmai pentru acest colț întunecat ne luptăm zi de zi. Ne luptăm pentru lucruri nefolositoare. Avem impresia că ne putem umple golurile sufletului prin însușirea obiectelor de tot felul. Toate astea sunt doar iluzii. Și mai grav este faptul că nu mai cunoaștem alte căi spre fericire.
Acest necunoscut al iluziilor în care ne cufundăm din ce în ce mai mult duce doar la reprimarea adevăratelor drumuri. Lăsăm în urma o lumină și pe măsură ce cădem, lumina speranțelor este din ce în ce mai depărtată. Mai e puțin până când lumina se va stinge și atunci nu ne vom mai putea întoarce niciodată.
Sau poate ca deja exagerez. Posibil ca indiferent de mărimea abisului în care cădem să avem întotdeauna capacitatea de a ne găsi drumul înapoi. Poate că tocmai de aceste capacități avem nevoie fără să știm că de fapt chiar le avem. Probabil că ele sunt doar într-o stare latentă și așteaptă să fie folosite.
Și care sunt aceste capacități? Cred ca diferă de la om la om. Cred că fericirea este un fenomen intangibil și prin urmare trebuie obținută prin fapte intangibile. Cred că necunoscutul despre care vorbeam este tot ceea ce NU înseamnă: muzică, poezie, dragoste, natură, soare, dragoste, frunze, vânt, dragoste și așa mai departe. Trebuie să ne regăsim dragostea pe care o aveam în anii copilăriei, în anii inocenței când credeam în basme, în Moș Crăciun, în speranțe. Trebuie sa putem vedea din nou viața pe care fulgii de zăpadă o poartă cu drag spre noi. Trebuie să putem vedea din nou fulgii jucându-se, trăind, dansând în aer, iubindu-se, spunând poezii…