m-ai rugat să aștept și din zid am început să smulg
cărămidă cu cărămidă
în timp ce simțeam cum nu mai iubești

am fi putut trăi așa, în spărtura asta
să ținem pe genunchi plăceri minuscule, fleacuri
să ne ștergem mâinile unul de celălalt
după atâta praf, după atâtea lucruri ascunse

așa trece și somnul de partea cealaltă
ochii se ridică, se încolăcesc pe stâlpul casei
rămân ficși
iar din noi se pierd celule vii
când mâinile se mișcă pe sub cuvinte și ne strâng
ne sufocă lent, până începe tremurul, căderea

sfârșitul