Eu te privesc. Aluneci lin
ÃŽn somnul bun, odihnitor,
Iar pentru mine e un chin
Să stau aici și să nu mor.
Că te iubesc e un păcat,
Dar viața e o păcătoasă,
Căci Soarta însăși a lăsat
Ca patima să-mi fie casă.

Privirea ta îmi e pridvor
Iar sufletu-ți îmi e fereastră,
Privesc prin el încet. Și mor
Cu fiecare vorbă-albastră.
Învăț să simt și să vibrez,
Sinceritatea mă apasă,
Și fac din tine al meu Crez
Și cu Dorința șed la masă.

Din lacrimă îmi fac odihnă,
Din zâmbet zilei dau apus
Nici noaptea nu îmi mai dă tihnă
Și plec, și vin, și mă las dus,
Plutesc de viu ca un intrus,
În marea cerului cea lină.
Aș vrea să fiu o lună plină,
Dar nu-s decât un soare-ascuns.

Caut febril acum un port.
Găsesc un nor. Îmi e de-ajuns.
Să ancorez aș vrea să pot
Dar valurile-mi dau impuls
Plutesc de viu, ca un intrus,
În marea cerului cea lină
Și plec, și vin, și mă las dus,
Pe veci sortit la Neodihnă.